FOTO-VIDEO Calcarele de la Ampoița, „străjerii” de la poarta de intrare în Munții Apuseni. Imagini cu drona din „Țara de Piatră”

Calcarele de la Ampoiţa reprezintă o rezervaţie complexă, aflată pe teritoriul comunei Meteș. Este reprezentată de trei blocuri mari izolate de calcar (olistolite), înalte de 44 metri, 27 metri şi 15 metri. 

Pe lângă interesul geologic, pietrele constituie şi un atrăgător obiectiv turistic, prin originalul peisaj, de o romantică sălbăticie, pe care îl oferă. Cei trei „monştri” de calcar sunt „aşezaţi” într-un peisaj superb, parcă şi mai evidenţiat de verdele crud al naturii. Rezervația naturală este cunoscută sub mai multe denumiri: Pietrele de la Ampoița, Pietrele lui Bociacă, Pietrele Gomnușei sau Stogurile Popii. 

Vezi și FOTO-VIDEO: Piatra Boului din comuna Meteș, unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere din Munții Apuseni

Scopul principal al Rezervației Calcarele de la Ampoița este cel de conservare a diversității geologice și geomorfologice. De asemenea se urmăreste excluderea și prevenirea activităților de exploatare sau utilizare a resurselor naturale care contravin obiectivului de conservare, precum și asigurarea de condiții pentru activitățile educaționale, recreative și de cercetare științifică.

Rezervația Calcarele de la Ampoița  este situată la marginea de sud a Munților Trascăului, pe versantul stâng al pârâului Ampoița, afluent pe stânga al Ampoiului; altitudine maximă 393 m, altitudine minimă 310 m, și are o suprafață de 0,2 ha .

Vezi și FOTO-VIDEO: Piatra Corbului de la Tăuți, calcare cu fosile vechi de peste 100 de milioane de ani. Legendele locului

Accesul se face pe DN 74 Alba Iulia – Zlatna, până la km 13, de unde se merge în dreapta, pe DC 68 spre satul Ampoiţa, pe care se înaintează circa un kilometru.

De asemenea, în zonă se poate ajunge și cu trenul, pe calea ferată Alba Iulia – Zlatna, cu acces prin halta Gura Ampoiţei. Stâncile abrupte de calcar alb ce contrastează puternic cu panta domoală înverzită se zăresc încă de la gura pârâului.

Întinse pe o suprafaţă de 0,2 ha (1 ha după M. Bleahu şi colab., 1976) şi constituite în rezervaţie în anul 1969, prin Decizia 175/1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Alba. Zona strict protejată se restrânge la cele trei stânci calcaroase.

Zona tampon are 4 ha şi cuprinde pajiştile dintre cele trei stânci în care este necesară ocrotirea asociaţiilor vegetale specifice din preajma rezervaţiei geologice şi în care nu se admite amplasarea de construcţii care să afecteze peisajul.

Pietrele Ampoiţei sunt trei masive izolate de calcare, dintre care cel mai mare are circa 200 de metri diametru. Ele se află pe versantul stâng al văii Ampoiţa la o înălţime de 40 de metri faţă de talveg şi prezintă pereţi verticali spre vale.

Spre pantă ele se înfundă treptat, fiind acoperite de conglomeratele şi gresiile haotice ale formaţiunii de Meteş, de vârstă apţian superior – albiană.

Mult timp s-a crezut că stâncile de calcar reprezintă calcare tithonice masive, dar o examinare atentă relevă faptul că este vorba de o brecie constituită din elemente de calcare diferite, respectiv calcare tithonice şi calcare urgoniene, dovedite ca atare prin resturile fosile pe care le cuprind.

Cimentul, de asemenea calcaros, înglobează orbitoline ce indică vârsta apţiană a procesului de formare a breciei.

În baza stâncii celei mai mari se observă şi un nivel cu elemente mai vechi, respectiv blocuri mari de granite cu ortoză şi de roci bazice eruptive (diabaze).

Rezervaţia se înscrie în relieful de altitudine redusă al prelungirilor sud-estice ale Munţilor Trascăului în Depresiunea Ampoi-Ampoiţa. Prezenţa lor în versant, împlântate într-o masă de formaţiuni mult mai moi, sugerează caracterul lor alohton. Blocurile sunt diaclazate, făgaşele de şiroire înscriindu-se tocmai în aceste diaclaze, unele dintre ele adânci până la 0,5 m.

Ele s-au desprins dintr-o faleză calcaroasă şi au alunecat pe taluzul continental fiind însedimentate în formaţiunile detritice cretacice de fliş.

Blocurile au fost numite şi olistolite, fiind considerate mărturii ale unor momente de sedimentare agitată premergătoare unor evenimente tectonice. Eroziunea selectivă ulterioară le-a detaşat în relief.

Dezagregarea lor este un proces îndelungat. Acoperirea creştetului blocurilor cu un strat de sol, de tip rendzinic, relativ bine înierbat, protejează aceste calcare.

Pietrele Ampoiţei nu sunt o apariţie izolată în peisajul Munţilor Metaliferi şi Trascău. Astfel de formaţiuni apar mai ales în lungul văii Ampoiului, impresionând totdeauna prin pereţii verticali şi culoarea albă, ce contrastează cu formele domoale, terne, ale formaţiunilor pe care le domină.

Vezi și FOTO-VIDEO: Piatra Varului, „piramida” de calcar înaltă de 48 de metri de la Meteș, „străjer” de neclintit pe malul râului Ampoi

Pentru aceste apariţii stranii de blocuri de calcare de cele mai diferite dimensiuni V. Uhlig a utilizat termenul de klippe, prin care se desemnează masivele izolate de roci ce sunt străine, sau, cum se mai spune, sunt <exotice> în raport cu formaţiunile înconjurătoare. Prezenţa lor a stârnit numeroase discuţii şi există cel puţin trei teorii asupra genezei lor.

În anii de până la primul război mondial, majoritatea geologilor care au cercetat regiunea le-au considerat ca apariţii ale fundamentului pe linii de fractură sau în sâmburi de anticlinal, eventual cu recutări ulterioare.

În perioada interbelică a dominat ideea unei structuri în pânză de şariaj, idee avansată încă de Uhlig în 1907, dar preluată şi susţinută de M. Ilie în numeroase lucrări. În această accepţiune, klippele ar reprezenta resturile unei cuverturi continue de calcare ce ar fi acoperit integral teritoriul, acoperire tectonică deoarece ele ar fi venit dinspre NV, adică din Munţii Gilău, a căror cuvertură sedimentară normală ar fi constituit-o. Ulterior eroziunea a dezmembrat placa, lăsând din ea doar petice izolate.

Începând din 1950 o a treia ipoteză şi-a făcut loc. Klippele au fost interpretate ca blocuri desprinse dintr-o faleză calcaroasă, alunecate pe taluzul continental şi însedimentate în formaţiunile detritice în curs de depunere, respectiv în formaţiunile de fliş cretacice, care au uneori şi aspecte de Wildflysch.

Din cauza lipsei de calcare în formaţiunile de fliş, klippele de calcare din Munţii Metaliferi sunt ameninţate de o distrugere rapidă prin exploatare, cu atât mai mult cu cât o astfel de exploatare este uşoară, dat fiind că ele proeminează, oferind fronturi de carieră uşor de atacat. De altfel dispariţia prin exploatare până în temelii a unora dintre aceste masive de calcare indică destinul lor implacabil.

De aceea Pietrele Ampoiţei au fost puse sub protecţia legii, pentru a rămâne dovezi ale unor interesante procese geologice.

Rezervaţia face parte din bazinul mijlociu al râului Ampoi, din subbazinul pârâului Ampoiţa. Scurgerea pe versant este difuză, depozitele înconjurătoare fiind în secţiunea lor superioară permeabile. Solurile sunt rendzinele pe calcare şi soluri brune podzolite şi brune acide pe celelalte tipuri de roci.

Rezervaţia se încadrează în etajul pădurilor de gorun, reflectând un regim topoclimatic termic mai blând şi mai uscat. Cuprinde 50 de specii de plante vasculare, multe dintre ele caracteristice pentru vegetaţia de stâncărie, între care se remarcă: Phleum montanum, Melica ciliata var. flavescens, Minuartia verna, Allium flavum.

Pe abrupturile stâncoase ale calcarelor apar asociaţii de Festuca cinerea ssp.pallens.

Condiţiile staţionare extreme au asigurat dăinuirea unui complex cenotic cu caracter relictar, în care, pe fondul dominant eurasiatic (32%), se afirmă un contingent remarcabil de elemente mediteraneene (18%) şi continentale (14%).

sursa: prof. Melania Hanciu, prof. Cornelia Bolca