FOTO-VIDEO: Mănăstirea “Buna Vestire” de la Pătrângeni, Zlatna. Locul de rugăciune de lângă ”Degetul lui Dumnezeu”

În județul Alba, în apropiere de Zlatna, se găsește o mănăstire atestată documentar încă din secolul al XVIII-lea. Complexul monahal, situat într-un loc pitoresc, într-o mică pădure cu copaci umbroși, aduce aminte, pe lângă semnificațiile religioase, și de cele mai vechi timpuri și de particularitățile zonei, îndeletnicirile privind mineritul aurifer.

Mănăstirea Pătrângeni (Negraia) se află în apropiere de DN74, cu acces înainte de Zlatna (dinspre Alba Iulia), cu aproximativ 5 kilometri spre satul Valea Mică unde se află formațiuni de calcare.

Sunt două pietre uriaşe ce alcătuiesc rezervaţia naturală de interes natural ”Calcarele de la Valea Mică”. Aria naturală reprezintă două blocuri calcaroase (klippe de calcare atribuite perioadei geologice a jurasicului) de dimensiuni şi înălţimi diferite (12 şi 20 metri), ce mărginesc drumul comunal DC67 şi pârâul Valea Mică, afluent al Ampoiului, aflate la contactul părţii central-sudice a Munţilor Metaliferi cu Munţii Vinţului.

Pe abruptul stâncilor calcaroase s-au dezvoltat specii ierboase specifice zonei. Dintre cele două calcare, cel mai mult atrage atenţia cel mai înalt numit şi ”Degetul lui Dumnezeu”, denumit astfel pentru că seamănă cu un deget şi care poate fi remarcat din orice zonă a satului. În piatra uriaşă se află câteva mici peşteri, unde, cu mulţi ani în urmă, locuiau pustnici.

Legenda calcarelor de la Valea Mică

Formaţiunile calacaroase de la Valea Mică au dat naştere şi la legende, una dintre acestea fiind următoarea: ”Demult, tare demult, pe vremea uriaşilor, o fată pe care o chema Mica stăpânea pe-aici.

Ea îşi făcuse un răstoc, adică pusese zid de piatră în calea apei, să se adune un băltoc bun de scăldat. Aşa a închis ea valea şi-şi petrecea zilele zburdându-se în apele reci de aici.

Odată, pe când se scălda, a surprins-o un fecior frumos, cu numele de Bulz. Au început a se plăcea. În curând au hotărât să se căsătorească.

Dar sora Micăi, Marea, care era mai vârstnică, s-a supărat foc pe soră-sa, că vrea să cosească otava înaintea fânului, adică că vrea să se căsătorească înaintea ei şi a uneltit cu vrăji asupra tinerilor Mica şi Bulz.

Astfel, într-o bună zi, Marea s-a prefăcut într-un val mare de apă şi a curs puhoaie spre răstocul în care se scăldau soră-sa Mica, cu logodnicul ei, Bulz.

Cum a venit de după dealurile din faţă, pe neaşteptate, a rupt întâi stavila apei, apoi a încercat să-i înece pe cei doi. În acest timp, însă, a sosit aici împăratul uriaşilor.

Nemulţumit de cearta lor, acesta a blestemat-o pe Marea să rămână apă curgătoare fără astâmpăr, fără odihnă şi să nu îngheţe nici iarna. Aşa a rămas Valea Mare până în ziua de astăzi.

Pe Bulz l-a blestemat să fie stană de piatră la capătul răstocului, iar pe logodnica lui, Mica, pentru că nu a ştiut din vreme să-şi împace sora, a prefăcut-o în apă curgătoare, care să treacă veşnic pe lângă logodnicul ei, Bulz, dar să nu se poată opri niciodată”.

Mănăstirea cu hramul ”Buna vestire” – cum a fost construită

Mănăstirea a fost înființată în 1993, însă aici a existat în vremuri apuse Sfânta Mănăstire Bulz. Biserica veche a fost ridicată în 1910, restaurată apoi în 2005, când a şi fost împodobită cu pictură în frescă.

Complexul mai cuprinde biserica nouă, un corp de chilii, o sală de conferinţe, trapeza şi un splendid altar de vară.

Hramul mănăstirii este ”Buna vestire”. De Sfintele Rusalii ale anului 1993, un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Arhiepiscop Andrei al Alba Iuliei au sfințit piatra de temelie a noii mănăstiri.

Primii truditori care au început lucrările de construcții au fost două maici: Monahia Arsenia Pană și Antuza Știrban, venite de la Mănăstirea Agapia. S-a turnat fundația la corpul de chili, însă, din cauza unor împrejurări deosebite, lucrările au fost sistate, iar cele două maici s-au întors la mănăstirea de metanie.

La 1 mai 1997 este numit ca preot și stareț arhimandritul Serafim Măciucă, fost stareț și la Mănăstirea Nicula . În vârstă de 76 de ani, acesta reîncepe lucrările la chili și apoi la paraclis, dar și de introducere a gazului metan și a apei potabile.

În anul 2000, de ziua hramului mănăstirii ”Buna Vestire”, la 25 martie, s-a sfințit piatra de temelie la Paraclis. În luna septembrie a anului 2001, obștea mănăstirii se întregește prin venirea Maicii starețe monahia Emiliana Mardare, a preotului duhovnic ieromonahul Spiridon Solomon și a încă două maici. De la această dată, complexul monastic a cunoscut o linie ascendentă.

Se construiește clopotnița și în 21 decembrie 2001, în cadrul unei slujbe arhierești, au fost sfințite clopotele: unul mare, în greutate de 210 kg și unul mic de 85 kg. Au fost urnate la Baia Mare și donate de familiile unor ingineri. Tot atunci s-a dat binecuvântare pentru săvârșirea slujbelor în biserica Paraclis și s-a pus al doilea hram: Sf. Proroc Ilie Tesviteanul.

Se construiește pronaosul, la începutul anului 2002 se înlocuiește acoperișul punându-se tablă de aluminiu, se amenajează intrarea construindu-se scările.

Pe data de 1 iulie 2002 se începe pictura în altarul Paraclisului, fiind finalizată în ajunul hramului Sf. Proroc Ilie Tesviteanul. La sfârșitul lunii iulie încep lucrările la noua clădire. În perioada octombrie- decembrie se continuă pictura în naosul și pronaosul Paraclisului, iar pe data de 21 decembrie 2002, în cadrul slujbei arhierești oficiată de Î.P.S. Andrei al Alba Iuliei, se binecuvântează pictura.

În primăvara anului 2003 s-au efectuat lucrările de amenajare exterioară la vechea clădire și s-a construit pridvorul la Paraclis. S-au continuat apoi lucrările la noua clădire, în luna noiembrie punându-se acoperișul. În anul 2004 s-au continuat lucrările la noua clădire finalizându-se interiorul, la parterul clădirii care este compus din trapeză, bucătărie, bibliotecă și muzeu. S-a construit zidul de susținere din fața noii clădiri.

Pe data de 16 iulie 2004 în cadrul slujbei arhierești oficiată de Î.P.S. Andrei al Alba Iuliei împreună cu un sobor de preoți s-a sfințit piatra de temelie la Altarul de vară. Până la sfârșitul anului 2004 s-au finalizat lucrările de tencuire exterioară la noua clădire, s-a construit Altarul de vară și s-a pus acoperișul.

Muzeul de la Mănăstirea Pătrângeni

Colecția muzeală a fost concepută și organizată astfel încât să reflecte istoricul ansamblului monastic din aceste locuri, cu rădăcini adânci în viața monastică a văii Ampoiului, ce coboară în trecut până la nivelul secolului XVIII.

Expoziția în sine este organizată în două săli, prima cuprinzând mărturii și artefacte care atestă tradiția vieții monahale, istoricul mănăstirii și particularitățile de cult ale lăcașului mănăstirii.

Sunt expuse icoane, sfeșnice și alte obiecte de cult din inventarul vechii mănăstiri, precum și carte veche românească datată în a doua jumătate a secolului XVIII.

Monumentul roman, ce era depus ca picior al mesei altarului în biserica ridicată la 1910, a fost adus în această expoziție din considerente de conservare, în biserică fiind umiditate ridicată. Astfel, viața și trecutul mănăstirii Negraia, precum și a fostei mănăstiri a Bulzului au fost reconstituite în această primă sală a expoziției.

Cea de-a doua sală a expoziției încearcă să redea secvențe din istoria și trecutul comunităților din aceste spații ale văii superioare a Ampoiului. Preistoria locurilor este reprezentată de o vitrină cu materiale arheologice aparținând eneoliticului final (cultura Coțofeni), epocii bronzului și primei epoci a fierului – perioade atestate prin descoperiri arheologice fortuite dar și prin cercetări arheologice.

Epoca romană este cea mai importantă perioadă din istoria veche a zonei, unde era amplasat anticul oraș Ampelum – centrul administrației minelor romane din Dacia și sediul acelui procurator aurariarus , care răspundea de exploatările romane de aur și argint ale Daciei romane.

Mai multe vestigii arheologice de epocă romană atestă intensa viață urbană din zonă, exploatările miniere din teritoriul anticului Ampelum fiind atestate și prin exploatările de mercur încă din perioada romană, materialul didactic aferent expoziției oferind și reconstituirea unui complex de cuptoare pentru producerea mercurului prezent în apropiere, la Valea Dosului, produs indispensabil în separarea aurului.

Orașul Zlatna în evul mediu târziu și în epoca modernă, este definit tot de exploatările miniere, reluate mai intens începând cu secolul XVII și apoi din secolul XVIII odată cu introducerea de tehnici și instalații moderne de către administrația austriacă a Transilvaniei.

Exploatarea minieră era una din ocupațiile principale ale comunităților locale de pe Valea Ampoiului, alături de creșterea animalelor ori agricultura de subzistență.

Ocupațiile acestea tradiționale sunt redate prin expunerea unor obiecte autentice folosite în gospodăriile vechi, sau în minele din apropiere. Este vorba de unelte agricole, obiecte de uz casnic, unelte pentru minerit sau ustensile i pentru albinăritul tradițional. Au fost expuse și două costume populare autentice din zonă.

Începuturile

La mănăstire se regăsește un altarul votiv cu un text în aparență șters, dar care poate fi citit fără dificultate, cu excepția numelui procuratorului.

Cereri Aug(usti) Sacr(um) (S)uriacus aug(usti n(ostri) disp(ensator) aura(rium) cum suis dedica(nte) A(ulo) Senec(io) Leontiano( ) v(iro) e(gregio) Proc(uratore) Il non(as) lan(uraius) Laeto II Et Cereale co(n) s(ulibus)

Traducere: (Zeiței) Ceres Augusta închinare, Suriasus (sclav) al augustului nostru (și) casier general al aurăriilor: aurariae Daciae, dispensator.

Antroponimul procuratorului aurăriilor nu este sigur; în ce privește cognomenul său, la fel și datarea in luna ianuarie 215 consuli erau M. Maecius Laetus (a doua oară) și M. Munatius Sulla Cerialis.

Această inscripție are o valoare documentară importantă. Evidențiază rolul pe care l-a jucat municipiul Ampelum în decurs de un deceniu și jumătate, oraș din care provin cele mai multe izvoare epigrafice referitoare la organizare minelor statului din toate provinciile romane. Acest altar votiv reprezintă încă o dovadă pentru faptul că mineritul aurifer s-a practicat în Dacia neîntrerupt de la cucerirea provinciei până în sec. III d. Hr. Cât privește începuturile vieții monahale pe aceste meleaguri, sunt atestate din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Sfânta Mănăstire Bulzu și-a luat numele de la ”bulzii” de calcar, monumente ale naturii).

Se crede că primele începuturi au fost chiar sub ”Bulzul” cel înalt numit și ”Degetul lui Dumnezeu”, loc de rugăciune, la poalele căruia se pot observa și acum grote care au găzduit pe primii pustnici.

sursă: România, Harta mănăstirilor