Imagine de arhivă: Plutăritul, ocupație străveche a bărbaților din Laz. Cum erau transportați în trecut buștenii, pe râul Sebeș

Plutăritul a fost în trecut o ocupaţie de bază a bărbaților de pe Valea Sebeșului. Lăzorenii – așa cum sunt numiți locuitorii din satul Laz, comuna Săsciori – își câștigau cele necesare traiului de zi cu zi transportând bușteni pe apa vijelioasă a râului Sebeș, spre punctele de prelucrare din Petrești și Sebeș. 

Preotul Ilie Haida explică în monografia „Laz – trecut și prezent” că întinsele păduri seculare de pe versanții râului Sebeș au fost din vechime exploatate de bărbații satelor Laz, Săsciori sau Căpâlna.

Lemnele, transportate cu „lacul” și cu pluta pe apa vijelioasă, din primăvară până toamna târziu

Materialul lemnos era transportat cu „lacul” și cu pluta, pe apa vijelioasă ce unește, pe o distanță de 92 de kilometri, hățișurile împădurite ale munților Sebeșului și Cindrelului cu punctele de destinație și prelucrare de la Petrești și Sebeș.

„Din primăvară până toamna târziu descurcau cu dibăcie neîntrecută cu „sapinele” lor plaghiile de pe râu și știau să utilizeze cu o pricepere rară forțele brute ale naturii și iureșul capricios al apei.

În secolele XVIII – XIX plutirea se făcea mai ales în echipe, sporind masa necesară micii industrii prelucrătoare de la Sebeș și Petrești, dar și pentru export.

Activitatea în domeniul plutăritului a încetat, pe la începutul anilor 60 ai secolului trecut, transportul materialului lemnos de la munte făcându-se prin mijloace auto, pentru a nu se pierde și deteriora o bună parte din „aurul verde” al pădurilor destinat exploatării și prelucrării.

Datorită hărniciei și priceperii plutașilor au prefăcut timpul, îndemânarea și forța de muncă în „monedă forte”, făcând din satul și locuințele lor exemple de curățenie, confort și ordine, având în trecut unul dintre cele mai ridicate stiluri de viață”, mai notează pr. Ilie Haida.

Plutăritul – ocupație străveche a locuitorilor din Laz – sursa principală a câștigării celor necesare traiului zi de zi

Munca la pădure și îndeletnicirea cu transportul buștenilor de brad pe valea îngustă a râului Sebeș spre punctul de expediție a materialului lemnos sau spre atelierele și fabricile de prelucrare din Petrești și Sebeș au reprezentat ocupația de bază a lăzorenilor.

„Așezat pe Valea Sebeșului, în imediata vecinătate a ieșirii ei dintre dealurile semețe, satul Laz a fost lipsit, în toate timpurile de un hotar productiv, potrivit, fie pentru cultivarea pământului, fie pentru dezvoltarea sectorului zootehnic. Astfel, în special femeile și copiii lucrau pământul în parte la grofii din Vinț, Drașov, Câlnic, Petrești, etc.

Lemnul din întinsele păduri seculare de pe valea Sebeșului a fost din vechime exploatat fie ca materie primă vândută celor de la șes, pentru ridicarea unor construcții (bârne, grinzi, căpriori, scânduri, șindrile, etc.) fie ca lemn de mină, folosit la minele de cărbuni din Valea Jiului, fie în mica industrie prelucrătoare a cherestelei.

Ocupația de tăietori de lemne și plutași este străveche în Laz, cu toate obstacolele întâlnite pe parcurs, pe firul apei ca stâncăria picată prin alunecare și toance ori căderi de apă, cum ar fi cele de la Țuroaiele și Jgheabul de la Sebeșel, întâlnite în plutirea arhaică”, mai explică preotul, în monografia „Laz – trecut și prezent”

Cum se transporta lemnul cu pluta, de la Tău la Petrești și Sebeș

Cornel Zemora, originar din Sebeșel, care cunoștea în amănunt viața plutașilor, explica în periodicul Sebeșul – nr. 29 și 30 din 2004:

„Primul șantier de exploatare s-a deschis la Tău, începând cu doborâtul, curățatul de crăci, cojitul și secționarea în trunchi de 6-8 m lungime, care se lăsau să se usuce, apoi strânși la malul apei, prin corhănire de pe coastă sau tras de vite.

Aici se proceda la formarea de plute, de câte 8 – 10 trunchi alăturați. Cei din mijloc puțin mai avansați și marginile mai retrase, astfel încât în față să se formeze un fel de triunghi pentru a avea un front mai redus de lovire, asigurând o mai lesnică strecurare în porțiunile strâmte

Din alunișul abundent din zonă tăiau bețe de alun din care, călite la foc, făceau gânjuri, cu care legau trunchii în plută pe două locuri și ancorau a doua plută de prima. Și azi a rămas numele locului „Gânjărie”.

Pentru conducere și dirijare cei doi plutași foloseau bețe solide lungi. Pe porțiunile stâncoase, cu ape repezi, plutașii ședeau pe un postament la mijlocul plutei, pentru a nu se dezechilibra și să cadă la izbituri. Volumul celor două plute ancorate însuma circa 12 – 15 mc de lemn.

Când plutele treceau prin Șugag, scăpate de chinga stâncilor, plutașii se ridicau în picioare într-o postură impunătoare, semeți și erau admirați de lume. Copiii îi privau ca pe niște feți frumoși din basme, în șaua cailor năzdrăvani, pe drumul fără pulbere. Nu râdeau, nu lărmuiau, holbau doar ochii ca la o minune, curioși și plini de respect față de acești cutezători purtați de unde.

Era o victorie în momentele de bun augur, când omul s-a autodepășit, reușind să transporte pe unduirile apei curgătoare încărcătura de bușteni pe care el o ghida cu bastonu-i de amiral”

Alături de lăzoreni, în acest domeniu periculos, ce implică un efort fizic considerabil, au activat și locuitori ai satelor Căpâlna, Sebeșel și Șugag.

Metode de transport a buștenilor folosite pe Valea Sebeșului

Transportul materialului lemnos din munți spre locul de destinație și prelucrare se făcea prin următoarele metode:

• plutirea primitivă s-a făcut până în anul 1870, folosindu-se curentul natural al apei, cu randament redus și ineficient
• transportul lemnului cu plute, legate în convoi, practicat de austrieci (Taisland – 1880). Acest sistem de transport nu a fost viabil din cauza albiei râului, cotită și bolovănoasă, plutele fiind destul de lungi
• plutirea zisă „sălbatică” – cu lacul – care a continuat până în 1964 (14 octombrie de Sf. Paraschiva) conform mărturiei localnicilor
• transportul prin mijloace auto – până azi

Potrivit preotului Ilie Haida, mulți din locuitorii satelor dinspre munte ale meleagurilor sebeșene s-au ocupat cu pădurăritul, cu exploatarea „aurului verde” pentru un trai mai înstărit și un nivel de viață mai ridicat.

„Se mergea la făcut stânjeni și trunchiuri, aceasta însemna că se tăiau brazii, se cojeau, se curățau de cepi (crengi) și pe urmă se corhăneau la vale cu țapinele, se trăgeau cu animalele ori alunecau pe plăgi sau jilipuri, a căror construcție se făcea de către cei specializați în atare lucrare.

Tăietura se băga în râu și apoi în lac, iar de aici pornea la vale mânată de apele barajului de la Frumoasa. Din cinci în cinci kilometri erau străjeri care dirijau buștenii și-i desfăceau, în cazul când se încurcau”, notează acesta.

Potrivit lui Cornel Zemora, „la deblocarea acestora participau numai plutași versați, sprinteni ca felinele, având legați cu curele peste încălțăminte „colțari” ziși și „mâțe” pentru a nu aluneca pe lemnele ude.

Cu atenția încordată cei doi plutași ce interveneau în astfel de situații periculoase căutau piesa cu pricina, prinse cu un capăt după stâncă, săltând-o pic cu pic din „paisul” țapinei și la pornirea năvalnică să sară pe mal în afara zonei periculoase”.

Ulterior aceste posturi de strajă au fost înlocuite de o echipă volantă care urmărea „lacul”, de la Oașa până la Sebeș.