Publicul din Alba Iulia va avea ocazia să vadă, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru ”Povești”, unul dintre cele mai interesante spectacole care sunt jucate, în prezent, în România. Este vorba despre ”Wolfgang”, regizat de Radu Afrim și jucat de actorii de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.
Piesa ”Wolfgang”, scrisă de Yannis Mavritsakis, are la bază o știre de presă: într-un orăşel din Austria, Natascha Kampusch a fost ţinută captivă într-o pivniţă, timp de 8 ani, de către Wolfgang Priklopil, care a răpit-o pe când ea avea zece ani.
”Dincolo de evenimentul real care a uimit lumea, miza spectacolului este aceea de a problematiza modurile diferite în care oamenii societăţii de astăzi îşi caută ieşiri de salvare dintr-un mediu standardizat, conformist, în care nu îşi (mai) găsesc locul. Unii recurg la gesturi de o violenţă extremă ce bulversează întreaga comunitate, alţii sunt nevoiţi să treacă printr-o experienţă radicală pentru a înţelege mecanismele profunde ce au declanşat această violenţă. Mai mult decât eliberarea fizică, această înţelegere îi redă libertatea totală victimei, inclusiv libertatea de a-şi ierta abuzatorul” este descrierea spectacolului, de pe siteul Teatrului din Piatra Neamț.
„Acest spectacol ne arată cât de fragili suntem, dar vorbeşte şi despre captivitate, care nu e neapărat un beci, un portbagaj, ci poate fi propria familie, propriul oraş, ţara, cu care dezvolţi o relaţie de dragoste şi ură; interoghează care sunt limitele suportabilităţii noastre şi dacă nu cumva în loc să ne salvăm preferăm o coabitare nocivă“ – Radu Afrim.
Regizorul Radu Afrim a oferit ziarului Alba24 un scurt interviu despre spectacolul pe care îl vor vedea albaiulienii, despre publicul din provincie și despre inexplicabila lipsă a unor instituții teatrale în orașe importante din Transilvania, cum este și Alba Iulia (unde există un teatru de păpuși, dar nu și unul pentru adulți).
Reporter: Am văzut cum ați readus la viață ”Pădurea spânzuraților”, am văzut cum ați replasat mizele tragice ale acelei povești, așa că am o curiozitate legată de spectacolul de la Alba Iulia, ”Wolfgang”. Cum ați ajuns la textul lui Yannis Mavritsakis? Autorul lui a plecat de la un caz real petrecut în Austria, a realizat o documentare artistică a unei povești de presă, o poveste paralizantă despre captivitate, minciună, obsesie, vulnerabilitate… Ce ați simțit când ați văzut acest text pentru prima dată?
Radu Afrim: Dincolo de faptul divers, de povestea atroce, m-a interesat ideea de captivitate. Noi toți suntem captivii cuiva, ai unei idei, ai unei țări, ai unor prejudecăți, ai unor politicieni care ne-au indus ideea că suntem captivii lor.
Și întrebarea pe care mi-o pun eu în spectacol este: cât luptăm să ne eliberam și cât ne complacem închiși acolo. În ce măsură intervine obișnuința? Sau resemnarea…
E o poveste violentă, aproape incredibilă, dat fiind faptul că fetița aceea a stat închisă într-o pivniță ani de zile (în spectacolul meu e inchisă într-un trabant vechi). Am vrut să explicitez faptul că cineva poate să sufere la doi pași de tine și tu să-ți trăiești calm viața lângă el fără măcar să bănuiești că el suferă.
Trabantul poate sta liniștit în curtea unei vile extravagante, cu gard viu. E o metaforă. Autorul nu construiește personaje negative și personaje de pus în ramă. Asta se întamplă în telenovele. Am încercat și eu să rămân obiectiv, din respect pentru spectatori.
Reporter: Ce v-a determinat să alegeți din nou Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț?
Radu Afrim: Venirea Gianinei Cărbunariu acolo și convingerea mea că ea va restarta acel teatru. Nu cunoșteam trupa tânără de acolo, nu călcasem de ani buni în teatrul acela, de aceea am folosit în Wolfgang doar tinerii. Pentru a-i testa.
Chiar acum lucrez un alt proiect acolo și am luat actori din toate generațiile. E mai sănătos așa. Pe de alta parte nu mi s-a întâmplat vreodată să refuz vreun teatru care dorea să facă o treabă profesionistă. Mi s-a întâmplat să plec din vreo două teatre pentru că mi-am dat seama că lumea nu se ia în serios pe-acolo.
Reporter: Cred că publicul din Alba Iulia a mai văzut ”Herr Paul”. Acum vor vedea ”Wolfgang”… Spectacolul dumneavoastră este despre captivitate, libertate, despre ambele sau despre nici una dintre aceste lucruri? La ce trebuie să se aștepte publicul din Alba Iulia?
Radu Afrim: Da, n-am mai avut de multă vreme un spectacol în Alba. Cred că au fost și unele făcute la Odeon (nu doar Herr Paul -n.red.). Acum să se aștepte la o poveste coerentă, tensionată, cu suspans, bine jucată.
Nu e cel mai funny spectacol al meu, dar nu e lipsit deloc de umor. E un thriller pe scenă. Și arde la foc mic.
Începe calm, într-o zi însorită în curtea unei familii middle class, un tată pasionat mai degrabă de părerea vecinilor despre gardul lui viu, decât de fiica lui și o mamă alcoolică. Personaj absent la autor și inventat de mine. Vecinii lor, văduva ciudată a unui rock star și fiul lor Wolfgang, care o pândește pe fiica vecinilor chiar prin gardul viu. Cam atât vă spun.
Reporter:Simțiți o diferență de receptare a spectacolelor, atunci când se joacă în provincie vs. atunci când se joacă în București? Vă întreb pentru că de există această percepție a unui public mai naiv, care merge mai rar la teatru…
Radu Afrim: E o întrebare bună. N-aș împărți publicul în naiv versus public versat. Există în București teatre unde vine un public foarte prost. Pentru că în acele teatre s-a făcut întotdeauna un teatru prost. Și spectatori care nu calcă în acele teatre pentru că așteptările lor sunt altele.
Când în provincie merge în turneu unul dintre aceste spectacole proaste, dar în care joacă actori populari, e clar că publicul e cam același ca și atunci când merge în turneu un spectacol de top sau unul mai puțin comercial.
Și într-un caz și în celălalt, unii din spectatorii din provincie ar putea fi debusolați: unii pentru că au primit prea puțin, alții pentru că li s-a dat prea mult.
Faptul că există în Ardeal orașe importante ca Alba Iulia sau Bistrița fără teatru este pentru mine greu de înțeles. Pentru că publicul de teatru se formează în timp. E o muncă imensă. Eu lucrez foarte rar în București – e o strategie a mea – și dacă aș considera că publicul din provincie e ”naiv”, aș face niște spectacole ”naive”. Și nu cred că e așa…
Reporter: Aveți un actor preferat? Ce așteptați de la un actor, în general?
Radu Afrim: Nu am așa ceva. Am avut în diferite perioade de lucru. S-a întâmplat să duc cu mine dintr-un oraș în altul anumiți actori pentru că mi se părea că fără ei spectacolul ar fi incomplet. Fac acest lucru din ce în ce mai rar.
Cred că trebuie puși în valoare actorii acelor trupe mai degraba. De la un actor aștept și fac tot posibilul să vină cu mine până în pânzele albe. Care sunt alea nici eu nu știu, dar mereu ni le punem în față, undeva departe, cât mai departe. Și aștept să nu-și pună opreliști înainte de a se arunca în joc.
Actorii care se autocenzurează nu mă inspiră. Și dacă nu mă inspiră există un perete între mine și el și rolul lui nu e printre cele mai interesante din spectacol. Aș zice că nu e interesant deloc, cel puțin pentru mine.
Să te arunci cu capul înainte, fără teama de penibil! Asta să faci ca actor! În fond teatrul nu e un joc atât de periculos pe cât încearcă unii actori să spună prin interviuri.
Reporter: Ce credeți că se poate face în România pentru ca oamenii care trăiesc în orașe mai mici să aibă totuși acces la teatru?
Radu Afrim: Să se investească în cultură; evident, nu sunt cele mai bune vremuri pentru asta, din păcate. Așteptăm și luptăm pentru o schimbare.
