VIDEO: Celularul de pe vremea strămoșilor. Povestea spusă de Paraschiva, „privighetoarea Țării Moților”, în glas de tulnic

Un simbol al Tării Moților, tulnicul este cunoscut în zilele noastre ca un instrument muzical. Însă puţini ştiu poate că tulnicul a fost inventat în vremea dacilor, ca un mijloc de comunicare, un „celular”, cum spune tulnicăreasa Paraschiva Petruse din Apuseni. 

Prezentă la Târgul de Turism Rural pentru a-și vinde straițele și prosoapele lucrate manual, tulnicăreasa Paraschiva sau „privighetoarea Țării Moților în glas de tulnic”, a povestit despre istoria tulnicului, cum se face și la ce era acesta folosit în trecut.

„Aduci lemnul din pădure, îl crăpi, scoți miezul din el și îl lipești ermetic cu aracet și crenguțe de brad. La gură îl găurești cu un levier înroșit în foc, și cânți” – spune paraschiva, despre instrumentul muzical cunoscut ca un simbol al munților Apuseni.

De acest lucru se ocupă soțul ei, Paraschiva doar îi învață și le arată cum se câtă celor care îi trec pragul pensiunii sau ajung la standul lor. Însă a învățat să facă lemnul să cânte, de mică, de la mama și bunica, ambele tulnicărese.

Femeia spune că, pe vremuri, tulnicul era folosit drept „celular”. Existau diferite cântări care anunțau momente importante din viața unui om, sunete de chemare sau chiar un mijloc de comunicare între fetele și băieții din sat.

„Pe vremuri se folosea drept celular. Erau diferite chemări. La un izvor de apă se adunat fetele ca la o șezătoare și-și chemau băieții în glas de tulnic. Nu era celular. Hai amu, dacă nu vine altul și uite așa”, ne povestește tulnicăreasa.

După legile nescrise ale moţilor, cu aproximativ o sută de ani în urmă, în casa fiecăruia se găseau două-trei tulnice, la care ştia să cânte întreaga familie. Localnicii folosesc şi acum tulnicul atât ca instrument muzical, cât şi ca mijloc de comunicare, substituind cu succes încă telefonul mobil, în satele risipite prin munţi.

Pentru cel de-al doilea rol practic al tulnicului, utilizatorul trebuie să ştie atât cântările specifice care anunţă plecarea la diferite munci şi etapele de lucru, cât şi pe cele destinate unui eveniment major din viaţa omului şi a comunităţii: naştere, botez, nuntă sau deces. În trecut, sunetul său punea pe fugă animalele de pradă sau anunţa primejdia unui război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotelor de biserică, anunţând sărbătorile creştineşti, scrie enciclopedia-dacica.ro.

În zilele noastre, majoritatea celor care știu încă să câte la tulnic sunt femei, pentru că „au avut limba mai subțire” și bărbații erau plecați la război. Pe vremuri însă, până și Avram Iancu își chema ostașii în glas de tulnic.

„A fost limba mai subțire la femei, mai deșteaptă. Și artiștii aș putea spune că sunt mai multe femei. Bărbații nu au prea cântat la tulnic, au cântat femeile. Bărbații au plecat, cum a fost pe vremuri, la război și femeia a rămas acasă cu tulnicul și cânta a jale. Și acum ți se înfioară pielea când îl auzi”, povesteşte Paraschiva.

Se spune că tulnicul cel mai bun trebuie să aibă o lungime cuprinsă între 2,80 m şi 3 m. Construirea unui instrument cu astfel de caracteristici durează două-trei zile şi, de obicei, acesta este destinat tulnicarilor care stăpânesc bine arta cântatului. De asemenea, înainte de fiecare cântat, instrumentul trebuie pregătit prin udarea lui cu apă, ca să rămână etanş. În trecut, ciobanii udau tulnicul şi cu zer din brânză de oaie sau de vacă. Altfel, lemnul tulnicului putea să crape din cauza rezonanţei, iar cercurile să se dezlipească şi să cadă, scrie encicopedia-dacica.ro

Paraschiva nu este de aceeași părere și consideră că lemnul știe să câte fără să fie udat.

Tradiția cântatului la tulnic este dusă mai departe în școlile de artă populară din Țara Moților, însă interesul fetelor pentru tulnic a scăzut destul de mult.